Începutul

   Încep acest blog cu o prezentare scurtă a ceea ce reprezintă, şi anume contopirea plăcerii de a scrie cu fotografia si filosofia. Plecând de la ideea că "o imagine face cât o mie de cuvinte", şi fiecare imagine îşi are filosofia sa, consider că, la fel, şi o mie de cuvinte pot fi expuse într-o fotografie.

   De ce Inzazen? Pentru că iubesc concepţiile orientale care aduc mintea şi corpul, fizicul şi psihicul, bunul şi răul, frumosul şi urâtul (yin-ul şi yang-ul) într-un tot creator. Desigur, numai despre Zen, s-ar putea scrie un blog, la fel ca şi pentru fotografie, prefer să le îmbin frumos în acest blog. În ce măsură îmi va reuşi, rămâne de văzut.

  Conform filosofiei budiste Zen, deşi există concepţii potrivit cărora nu este socotită ca o filosofie sau doctrină ci este dincolo de forme şi concepte, se încearcă "topirea" sensurilor dualiste date de yin şi yang, într-o stare meditativă primordială. Maestrul Deshimaru o numea „întoarcerea la condiția normală, originară, universală a corpului și a minții”. Zen este starea meditativă, iar Za (a aseza) reprezinta "arta" meditaţiei. Pentru japonezi este valabil proverbul: „cine stie ce este Zen, nu spune mai mult, iar cel care spune mai mult, nu stie ce este Zen”.

   Cât despre fotografie ca artă în sine, lăsând la o parte, teoriile practice destul de fixe, cred că depinde în mare parte de momentul creaţiei - click-ul, urmând ca viziunea fotografului, să fie dezvăluită privitorului. Desigur există puncte de vederi diferite - "câte bordeie, atâtea obiceie...". 

    Însă despre toate aceste concepte, concepţii şi idei, presupun că e mai corect să vorbesc în următoarele articole. Iar ca să închid frumos acest prim articol, vă dezvălui superba poezie a minunatului Adrian Păunescu,  

Părinţi în alb-negru

Fotografia lor alb-negru

Ca moştenire mi-a rămas,

Ca şi-n arhivă, o scrisoare,

Şi-n blândă, un fragment de glas.

Şi am aflat o veste bună,

Că-n lumea noastră, orice-ar fi,

Există proceduri moderne

De refăcut fotografii.

Şi pozele-şi găsesc deodată

Culorile ce le-au avut,

Recursul nostru tehnologic

Acţionează în trecut.

Aş vrea să-mi colorez părinţii,

Blocaţi în limitele reci,

Să nu rămână, prin uitare,

În alb şi negru pentru veci.

Îi duc la doctorul de poze,

Ca să le facă un consult,

Să vadă el dacă rezistă

Acestui înviaj ocult.

Şi, când începe colorarea

Eu lăcrimez şi mă închin

Şi-i smulg pe mama şi pe tata

Din cromatismu-acestui chin.

Şi poza lor din tinereţe

O rog, privind-o-n amănunt,

Să se întoarcă-n sine însăşi,

Cu ei mai bine morţi, cum sunt.

Şi, Doamne, cât erau de tineri,

Puternic - el, frumoasă - ea,

Se bălăceau în bucurie

Şi nu ştiau ce va urma.

"Zâmbiţi", li s-a cerut probabil,

Şi ce distins e cuplul lor,

El - ofiţer, ea - elegantă,

Spre-a fi zdrobiţi, ulterior.

Războaie, puşcării, coşmaruri,

Destin de două ori nedrept,

O viaţă-ntreagă, alb şi negru,

S-o colorez n-am nici un drept.

Ca de o electrocutare,

De cromatism fugind mereu,

Trăiesc blocat, în alb şi negru,

Şi, vai, din poza lor alb-negru

Eu simt c-am fost născut şi eu.